Abandonare Anxietate

Abandonul de anxietate este teama de a fi abandonat într-o relație. Persoanele cu anxietate de abandon au unul din cele două stiluri nesigure de atașament: anxietatea atașamentului și evitarea atașamentului. Anxietatea atașamentului este caracterizată de nevoia de atenție din partea celorlalți și de teama că un partener va pleca. Evitarea atașamentului se caracterizează printr-o nevoie persistentă de a se baza pe sine și de teama de dependență.

Un portret al unei femei cu o figură neclară în fundal. (Imagine: Imagini Comstock / Stockbyte / Getty Images)

Originea teoriei atașamentului

Teoria atașamentului modern a apărut din activitatea psihiatrilor John Bowlby și Mary Ainsworth în secolul XX. Ambii cercetători au fost influențați de psihiatrul austriac și fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud. Într-unul din primele studii empirice ale lui Bowlby, el a examinat 44 de băieți la Clinica de Îngrijire a Copilului din Londra, care nu au putut să-și exprime afecțiunea și empatia. În toate cazurile, lipsa afecțiunii sa bazat pe privarea sau abandonarea maternă. În anii 1950, Ainsworth sa alăturat echipei de cercetare Bowlby și, împreună, au examinat numeroase cazuri de abandonare a copilului și privare de afecțiune, ceea ce a culminat cu ceea ce este acum cunoscut sub numele de "teoria atașamentului".

Definiție

Potrivit lui Ainsworth, atașamentul este o cravată puternică și afectuoasă care leagă două persoane din punct de vedere emoțional și care continuă în timp. Teoria atașamentului susține că aceste legături emoționale între oameni sunt esențiale pentru dezvoltarea sănătoasă din punct de vedere mental, social și emoțional. Perioada crucială pentru această dezvoltare este primii șase ani ai copilăriei. Pentru dezvoltarea copilului sănătos, copilul și îngrijitorul trebuie să formeze o legătură în care îngrijitorul oferă un mediu sigur pentru copil și afișează afecțiunea și sprijinul emoțional. Aceste prime atașări constituie fundamentul viitoarelor relații interpersonale.

Abandonarea timpurie

Evenimente și condiții cum ar fi divorțul, boala sau incapacitatea de a exprima afecțiunea pot interfera sau pot perturba procesul natural de legare între copil și îngrijitor, spune terapeutul familiei California, Daniel Sonkin. Atunci când un îngrijitor nu răspunde sau nu poate răspunde afectiv la temerile unui copil, copilul va crește într-una din cele două căi. El poate continua să caute afecțiunea și legătura pe care o lipsea în copilărie, sau va deveni excesiv de auto-dependentă, neîncrezând pe ceilalți și având o frică intensă de dependență față de ceilalți. Cum se dezvoltă un copil abandonat depinde de stilurile de coping care au fost cele mai eficiente pentru el și de severitatea abandonului, spun experții în relație Gwendolyn Stevens și Sheldon Gardner.

Atenție la atașament

Persoanele a căror frică de abandon a dus la evitarea atașamentului timid departe de apropierea și afecțiunea în relațiile lor sau de a evita relațiile angajate cu totul. Ei preferă de obicei sexul ocazional care nu are nici un impact emoțional. Oamenii care se tem de abandonarea atat de mult incat se ascund de toate conexiunile emotionale adanci cu ceilalti sunt expusi unui risc mai mare de a dezvolta boli amenintatoare de viata, relateaza Paul Ciechanowski, psihiatru la Universitatea din Washington. Într-un studiu, Ciechanowski și colegii săi au descoperit că diabetici care au demonstrat un stil de atașament evitant au avut o durată de viață semnificativ mai scurtă decât diabetul care nu și-a fost frică să ajungă.

Atac de anxietate

Persoanele a căror frică de abandon au dus la coexpondere și teamă că partenerii vor părăsi pot fi reticenți în a intra într-o relație pe termen lung, dar odată ce intră într-una, devin adânc atașați de cealaltă persoană și vor fi extrem de îngrijorați că relația se poate încheia. Potrivit psihologului de la Universitatea din Illinois, Chris Fraley, oamenii care se tem de abandonare sunt foarte înzestrați cu expresiile emoționale ale altora. Fraley a testat modul în care oamenii cu stiluri de atașament diferite au reacționat la fețele în schimbare și au descoperit că persoanele cu anxietate de atașament erau interpreți mai exacți ai comunicării nonverbale, dar numai atunci când au luat timpul necesar pentru a lua o decizie.